Home
 
Despre
 
Echipament
Camere
Obiective
Accesorii
Filme foto
 
Cum funcţionează ?
Diafragma
Obturatorul
Expunerea
 
Cum fotografiem ?
Reguli şi greşeli comune
Prelucrarea digitală
 
Resurse
 
Contribuţia ta
 
Contact
 

OBIECTIVE

Fără îndoială că obiectivul este componenta de bază a echipamentului fotografic. De calitatea lui depinde cel mai mult calitatea imaginii. În funcţie de distanţa focală, el joacă un rol esenţial şi în compoziţia imaginii.

Din acest motiv geanta unui fotograf adevărat e plină nu de aparate cum s-ar putea crede ci, în primul rând, de obiective. Iar alegerea aparatului trebuie făcută şi în funcţie de ce obiective se pot monta pe el.

Principala caracaterstică a obiectivelor o reprezintă distanţa focală (prescurtată f). Ea este exprimată în milimetri şi este înscrisă pe montura obiectivului (vezi imaginea de mai jos). Distanţa focală, sau altfel spus, lungimea obiectivului, determină unghiul de câmp. Un obiectiv cu f 50 are un unghi de câmp de aproximativ 47gr. Cam acesta este şi unghiul de câmp al ochiului uman. De aceea obiectivul cu f 50 este numit obiectiv cu distanţă normală deoarece el redă o perspectivă asemănătoare cu cea a ochiului omenesc. Puteţi proba acoperindu-vă un ochi şi privind apoi prin obiectiv.

FD - indicativul modelului de obiectiv

50 mm - distanta focală

1,4 - deschidera maximă a diafragmei

Obiectivul cu f mai mic de 50 are un unghi de câmp mai mare de 47 gr. şi de aceea se mai numeşte şi obiectiv superangular (sau retrofocal).

La aceste obiective, elementele care apar în cadru par tot mai îndepartate (deci mai mici) pe măsură ce distanţa focală scade, şi invers.

Superangularele se găsesc cu diferite distanţe focale: de la 35mm, (cel mai întâlnit) 28, 23, 20 până la cel de 18mm numit şi “fish-eye” (ochi de peşte), dar şi altele. Obiectivul de 35mm este cel mai lung dintre cele cu distanţa scurtă, dacă pot spune aşa – dar nu oferă nici acurateţea unuia de 50 mm şi nici efectele speciale ale unuia de 28 sau 23mm. Sfatul meu: dacă vreţi să lucraţi cu un superangular începeţi cu unul de cel mult 28mm.

Valenţele numeroase ale acestor obiective au făcut ca ele să fie printre cele mai folosite obiective în fotografie. Recunosc că nu am facut o statistică dar cam asta este ceea ce am constatat. Există mulţi fotografi care şi-au făcut un stil din a lucra cu obiective cu focală scurtă.

Obiectivele mai lungi de 50mm se numesc teleobiective. Unghiul lor de câmp este cu atât mai mic cu cât distanţa focală creşte, şi, direct proporţional cu aceasta, obiectele din cadru par mai apropiate. Teleobiectivele se găsesc cu focale de la 100, 150, 200, 300, ..500mm şi nu numai.

Ce importanţă are distanţa focală ?

La prima vedere diferenţa dintre cele trei categorii se rezumă la urmatoarele: supernagularele lărgesc cadrul şi nu mai este nevoie ca fotograful să se dea înapoi câţiva paşi ca să cuprindă toate elementele pe care le vizeză, teleobiectivele apropie iar cele normale redau întocmai perspectiva spaţiului.

În realitate, lucrurile sunt ceva mai complexe.

Să le luăm pe rând.

Priviţi fotografia de mai jos, realizată cu un obiectiv superangular. Perspectiva e clar distorsionată. Aceste anomalii sunt inerente obiectivelor cu focală scurtă dar, după cum se vede, pot fi transormate în atuuri pentru realizarea unei fotografii interesante.

Partea din dreapta a clădirii pare nefiresc înclinată şi este vădit disproporţionată de restul. Distanţele între diferite repere din cadru par mult mai mari decât în realitate. Cu toate astea, o fotografie foarte bună !

Acestea fiind spuse, vi se pare anormal ca o imagine deformată să fie considerată o fotografie reuşită ? Greşit ! Nu uitaţi nici un moment că arta fotografică nu presupune reproducerea “telle quelle” a realităţii ci intepretarea ei şi, se spune, chiar şi folosirea unui obiectiv superangular reprezinta o astfel de interpetare. Cum aşa ? N-ar avea nici un rost să ma lansez acum în teorii (nici nu ştiu dacă aş reuşi să ajung undeva) pentru că ar fi ca şi cum aş încerca să vă explic ce trebuie să faceţi ca să vă tineţi echilibrul cand mergeţi pe bicicletă. Este un lucru ce ţine de simţul fiecăruia. Trebuie pur şi simplu să o faceţi şi cu siguranţă mai devreme sau mai târziu veţi realiza acest lucru.

Desigur că, după o lungă practică, atunci când ajungi să stăpâneşti pe deplin folosirea obiectivelor cu distanţa focală scurtă, poţi găsi şi noi modalitaţi de utilizare a acestora pentru reuşita imaginilor tale.

Obiectivul superangular este folosit cu cel mai mare succes în fotoreportaj, dar se poate folosi pentru natură moartă, arhitectură, peisaj, planuri foarte apropiate sau fotografii de interior. Nu l-aş recomanda pentru portrete tocmai din cauza deformărilor pe care le generează.

Ele mai au calitatea de a permite fotografierea la distanţe mai mici decât celelate obiective (vezi secţiunea diafragma).

 Să vedem acum ce ne “oferă” un teleobiectiv. Atributul principal al acestuia este acela de a apropia subiectele. Dacă sunteţi pasionaţi de natură şi de fotografierea animalelor în mediul lor natural, de exemplu, cu siguranţă că vă este indispensabil un astfel de obiectiv deoarece ve permite luxul de o obţine un prim-plan cu exemplarul dvs. favorit de la zeci de metri fără a vă pune în viaţa în pericol sau fără a speria animalul. De multe ori însă teleobiectivul este folosit pentru cu totul alte scopuri decât acela de a apropia.

Ca şi la superangulare, printr-un teleobiectiv perspectiva spaţiului este puţin denaturată. Priviţi cu atenţie fotografia de mai jos. Un fragment dintr-o catedrală, două planuri aflate la o distanţă greu de apreciat. Totuşi imaginea are ceva original, are un aer neobişnuit, efectul vizual aparte este evident. Teleobiectivul comprimă perspectiva. Planurile se tasează, par că se apropie unul de celălalt. Iată cum, din nou, distorsionarea spaţiului, ca şi în exemplele din cazul superangularelor, este de natură să genereze efecte vizuale speciale.

  Primul plan este format din elemente dispuse  lateral şi puţin înapoi unul faţă de celelalte. Planul al doilea, compus din arcade se afla probabil la câteva zeci de metri în spatele primului...  

Un alt efect extrem de util al obiectivelor cu distanţă focală mare este cel al separării planurilor. De fapt, corect spus este obţinerea unei profunzimi de câmp foarte mici (care, la rândul ei, este o combinaţie între focală şi deschiderea diafragmei). În acest caz, al obiectivelor cu focală mare, rolul diafragmei este însă foarte redus din acest punct de vedere.

Profunzimea de câmp redusă permite obţinerea unei imagini de maximă claritate pe unul dintre planuri (cel în care se află subiectul) pe când celelalte, din faţa şi din spatele subiectului, sunt difuze, neclare (veţi auzi deseori cuvintele blur sau flou când se vorbeşte despre aşa ceva). Astfel, prin contrastul dintre cele două planuri subiectul va ieşi mult mai bine în evidenţă iar imaginea nu va mai fi “parazitată” de tot felul de elemente care ar fi fost vizibile pe fundal dacă toate planurile ar fi fost la fel de clare.

 

 
Profunzime de câmp redusă. Imaginea e focalizată de floare iar fundalul este neclar.   Profunzimea de câmp este prea mare. Fundalul este la fel de clar aproape ca şi fluturele iar imaginea e mai confuză, mai obositoare.  

După toate aceste consideraţii privind obiectivele superangulare şi teleobiectivele, aţi fi tentat să credeţi că cele de 50 mm nu mai prezintă nici un interes. Nici pe departe. Obiectivul cu distanţa fixă de 50 mm este indispensabil. Nici un alt obiectiv nu are puterea de separaţie (claritatea, rezoluţia imaginii) a celui de 50 mm, şi, în acelaşi timp, luminozitatea acestuia. Nu în ultimul rând, să ne reamintim, el redă cea mai apropiată perspectivă de cea a ochiului uman. Pentru că, în ciuda celor afirmate mai sus, fotografia nu se limitează la “deformarea” controlată a imaginii pentru obţinerea de efecte grafice deosebite ci merge mult mai departe.

Tot în legatură cu distanţa focală mai trebuie spus că obiectivele sunt fixe sau cu distanţă variabila. La acestea din urma, prin deplasarea inainte-inapoi a uneia dintre lentilele din setul de lentile ce compune obiectivul, distanţa focală variază între anumite limite. Marea majoritate a aparatelor produse în ultimii ani se vând cu astfel de obiective, ale căror limite se încadrează între 28, 35 până la 70, 80, 90mm. Avantajele acestor obiective (denumite transfocatoare, sau zoom, în engleză) sunt evidente, dar şi preţul lor este pe măsură. Deşi obiectivele cu distanţă fixă sunt reputate a avea o putere de separaţie mai mare, graţie tehnologiei avansate din ziua de azi, chiar şi transfocatoarele sunt capabile să satisfacă chiar şi pe cei mai pretenţiosi fotografi. Un dezavantaj faţă de cele fixe este însă, luminozitatea (pot fi cu trei-patru trepte mai întunecate decât obiectivele fixe).

Un ultim aspect asupra căruia mă voi opri este cel al focalizării (în limbaj tehnic punerea la punct). Cred că este inutil să explic ce înseamnă focalizare manuală aşa că mă voi referi puţin la focalizarea automată (autofocusul - AF). Aparatele de generaţie nouă au proprieteatea de a focaliza automat, prin acţionarea la jumătate de cursă a declanşatorului, asupra obiectului aflat în colimator. Colimatorul este, de regulă, zona centrală a obiectivului, marcată printr-un cerc (sau o altă formă…). Aparatele mai avansate au ecranul vizorului împărţit în mai multe zone (colimatoare) – 3, 5...9..ajungând chiar până la 40 – dintre care se poate selecta pe cel în funcţie de care se stabileşte claritatea. Atenţie, autofocusul nu este numai o proprietate a obiectivului ci şi a camerei ! Tocmai pentru a permite un mai bun control cvasitotalitatea acestor obiective sunt fabricate astfel încât să poată funcţiona şi în modul manual focus (MF).

Pentru a şti ce obiectiv să alegeţi vă puteţi orienta către cele realizate de producătorul aparatului dvs. (toţi marii fabricanţi de aparate produc şi obiective) sau puteţi opta pentru cele produse de independenţi (ex. Tamron, Sigma, Cosina, Vivitar). În toate cazurile este recomandabil să verificaţi atent specificaţiile obiectivului/camerei pentru a şti cu ce camere/obiective este compatibil sau să cereţi sfatul vânzătorului.

În funcţie de modul de prindere pe cameră, obiectivele sunt pe filet (cele mai vechi) sau pe baionetă (cele mai noi). La sistemul baionetă inelul de prindere de pe camera şi cel al obiectivului au nişte canturi care se suprapun prin rotire, fixându-se astfel unul de celălalt.